Respectarea promisiunii – trăsătură esenţială a comportamentului musulman

  Când un musulman îşi asumă o responsabilitate, el trebuie să o ducă la îndeplinire. Dacă încheie un contract, el trebuie să îl onoreze până la sfârşit. Aceasta este o cerinţă a credinţei; atunci când un om vorbeşte de vreo afacere, trebuie să aibă intenţia de a o duce la îndeplinire, precum apa care nu-şi găseşte odihna până ce nu ajunge să se reverse în mare. El trebuie să fie cunoscut printre oameni ca o persoană de cuvânt, de care să nu-ţi fie teamă că-şi va încălca promisiunile sau că va face vreo afacere necurată.

Respectarea promisiunii este necesară. La fel şi când se face un legământ – acesta trebuie respectat. Dar împlinirea promisiunii şi respectarea jurământului sunt necesare când afacerea este legală şi priveşte adevărul; altfel, onorarea promisiunii legată de ceva păcătos şi nesupunerea faţă de Allah nu are nicio valoare, iar legământul în păcat nu are nicio importanţă.

Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Dacă cineva a făcut un legământ, dar a observat un aspect benefic la alt lucru, poate să-şi încalce legământul şi să plătească răscumpărarea şi apoi să se apuce de lucrul care este mai avantajos şi benefic.” (Muslim).

Nu este potrivit ca un om să insiste să-şi împlinească legământul. În astfel de ocazii este mai bine să-şi încalce legământul. Într-o relatare ni se spune: „Este păcat ca unul dintre voi să meargă la nevasta sa cu legământul nerăscumpărat, dacă nu plăteşte compensaţia pe care El a stabilit-o pentru încălcarea legământului.” (Bukhari).

Din această pricină nicio promisiune sau convenţie nu este corectă decât dacă se referă la aspecte cinstite. Dacă cineva a promis să facă un anumit lucru bun, atunci trebuie să se străduiască sa-l realizeze, cât timp i se pare bun. Să fie conştient că trebuie să se menţină în limitele unei discuţii ferme, a încrederii şi credinţei. Nu se admite încălcarea promisiunilor şi nu există loc de îndoială sau şovăială.

Anas bin Malik (Allah să fie mulţumit de el!) a spus că unchiul său, Anas bin Nadar, n-a putut participa la bătălia de la Badr şi i-a spus Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!): „O, Trimis al lui Allah! La prima bătălie în care ai luptat împotriva politeiştilor n-am putut lua parte. Dacă Allah mă va păstra lângă Profet, atunci vor vedea ei cu siguranţă isprăvile mele în a doua bătălie împotriva politeiştilor.”

În timpul bătăliei de la Uhud a avut loc o încleştare aprigă şi musulmanii se retrăgeau. El s-a rugat lui Allah: „O, Allah! Îţi cer iertare pentru greşeala pe care ei au făcut-o şi mă declar nevinovat de păcatele politeiştilor!” Spunând acestea, s-a repezit în luptă. În cale i-a ieşit Sa'ad bin Ma'az şi i-a spus: „O, Sa'ad bin Ma'az! Pe Dumnezeul lui Nadar, mă îndrept spre Paradis! Pot să-i simt parfumul în valea de la Uhud.” Sa'ad (Allah să fie mulţumit de el!) a spus: „O, Trimis al lui Allah! Dragostea faţă de martiriu pe care a arătat-o nu poate fi exprimată în cuvinte. Apoi a pornit.”

Anas (Allah să fie mulţumit de el!) a relatat că s-au găsit mai mult de optzeci de răni pe corpul lui, generate de săbii, vârfuri de lănci şi de ploaia de săgeţi. Politeiştii i-au ciopârţit trupul şi a fost greu de identificat. Sora lui l-a recunoscut cu foarte mare greutate după o aluniţă pe care o avea pe vârful degetului.

Anas (Allah să fie mulţumit de el!) a spus că el crede că următoarele versete au fost revelate cu referire la el sau la alte persoane asemănătoare lui:

„Între drept-credincioşi sunt oameni care au fost sinceri în legământul pe care l-au făcut faţă de Allah, unii dintre ei au pierit, iar alţii dintre ei aşteaptă fără să schimbe nimic [din legământul lor].” (Surat Al-‘Ahzab: 23).

 

 

 

Memoria şi hotărârea – esenţiale pentru împlinirea unei promisiuni

 

Împlinirea promisiunilor depinde de doi factori. Cu ajutorul lor este uşor să-ţi împlineşti promisiunile. Adam I-a promis lui Allah că nu se va apropia de pomul oprit, dar şi-a uitat promisiunea după câteva zile. El a căzut pradă slăbiciunii şi a încălcat promisiunea:

„Noi am încheiat un legământ cu Adam mai înainte, însă el l-a uitat şi Noi nu am aflat în el tărie.” (Surat Ta-Ha: 115).

Aceasta ne arată că deficienţa memoriei şi slăbiciunea sunt două piedici ce stau în calea împlinirii datoriei. Este ciudat că omul, copleşit de greutăţile vremurilor, a diferitelor necazuri şi a problemelor presante uită de realităţile clare. În ochii lui, formele clare apar înceţoşate şi realităţile, la fel de izbitoare ca şi lumina zilei, îi dispar din vedere.

De aici reiese că este necesară şi presantă o împrospătare a memoriei pentru a preveni neglijenţa şi uitarea şi pentru a menţine un lucru important în atenţia omului. Există o serie de versete din Coran care au fost revelate pentru împrospătarea memoriei:

„Urmaţi ceea ce vi s-a trimis de la Domnul vostru şi nu urmaţi alţi aliaţi în afară de El! Dar voi numai puţin vă aduceţi aminte.” (Surat Al-‘A’raf: 3);

„Acesta este drumul drept al Domnului tău. Noi am tâlcuit în amănunţime semnele pentru aceia care îşi amintesc.” (Surat Al-‘An’am: 126);

„O, fii ai lui Adam! Noi v-am dat vouă straie care să vă acopere goliciunile, ca şi podoabe. Dar veşmântul smereniei, acesta este cel mai bun! Acesta este [unul] dintre semnele lui Allah; poate că ei îşi vor aminti!” (Surat Al-‘A’raf: 26);

„Astfel îi vom scoate Noi şi pe morţi; poate că vă va fi aminte!” (Surat Al-‘A’raf: 57).

Memoria vie şi trează şi aducerea aminte este esenţială pentru respectarea legămintelor. Cum ar putea un om care îşi uită promisiunile şi legămintele să le îndeplinească? lată de ce următorul verset s-a încheiat într-o nuanţă mustrătoare, după ce s-a poruncit împlinirea legămintelor:

„Şi ţineţi-vă legământul faţă de Allah! Acestea vi le-a poruncit [Allah], poate că voi vă aduceţi aminte!” (Surat Al-‘An’am: 152).

Dacă un om are o memorie foarte bună raportat la respectarea promisiunii pe care a făcut-o, este necesar să fie hotărât să şi procedeze astfel; hotărârea ar trebui să înăbuşe toate dorinţele rebele şi să uşureze povara greutăţilor ce vor veni.

Măsurile cu care sunt „cântăriţi” sau apreciaţi oamenii sunt diferite, în funcţie de oameni. Preţul pe care trebuie să-l plătească cineva pentru a-şi păstra credinţa este uneori foarte mare. În acest scop, câteodată trebuie să-ţi sacrifici tot avutul, toate bunurile şi lucrul pe care ţi-l doreşti cel mai mult.

Dar aceste greutăţi, sacrificii şi încercări decisive se dovedesc la sfârşit a fi paşi hotărâtori spre atingerea măreţiei şi onoarei, după cum spune poetul: „Chiar el, ce-şi ţine la mare preţ viaţa şi inima, trebuie să meargă (şi să-şi caute) iubita pe strada ei.”

Coranul cel Sfânt a adus o critică celor care caută să atingă culmile gloriei, la umbra unui trai confortabil:

„Sau aţi socotit că veţi intra în Rai înainte de a se fi abătut asupra voastră încă asemenea celor [care s-au abătut] asupra celora care au fost înainte de voi? I-au lovit nenorociri şi iar nenorociri şi au fost zgâlţâiţi până într-atât încât au zis Trimisul şi cei care au crezut împreună cu El: «Când vine ajutorul lui Allah?» [Răbdare!] Ajutorul lui Allah este [cu siguranţă] aproape!” (Surat Al-Baqara: 214).

Când un om îşi dezvoltă în interiorul său forţele combinate ale unei minţi conştiente şi vigilente şi ale unei inimi pline de hotărâre, atunci se poate considera îndreptăţit să se alăture grupului de credincioşi.

 

Cel mai important legământ

 

Pentru un musulman, cel mai important şi cel mai sfânt legământ este cel făcut cu Domnul său, căci Allah l-a creat cu Puterea Sa. El l-a hrănit şi ocrotit cu bunăvoinţa şi binecuvântările Sale şi i-a cerut să recunoască realitatea şi să o accepte. Nicio influenţă greşită nu trebuie să-l îndepărteze de la calea cea dreaptă; el nu trebuie să refuze aceste realităţi sau să le piardă din vedere:

„Oare nu am făcut Eu legământ cu voi, o, fii ai lui Adam, să nu-l adoraţi pe Şeitan, căci el vă este vouă duşman învederat, şi să Mă adoraţi pe Mine [pentru că] acesta este drumul drept?!”
(Surat Ya-Sin: 60-61).

Cei ce nu-i ascultă pe profeţi şi nu le urmează învăţăturile au totuşi în firea lor o raţiune care-i îmboldeşte, care le arată calea Domnului lor şi îi face să-şi dea seama de măreţia Creatorului, indiferent cât de corupt şi maculat ar fi mediul în care trăiesc.

Acesta este legământul făcut de Allah cu toţi oamenii:

„Şi când Domnul Tău a scos urmaşi din fiii lui Adam, din coapsele lor, şi le-a cerut să mărturisească ei înşişi, [zicându-le]: «Nu sunt Eu Domnul vostru?», au răspuns ei: «Ba da, facem mărturie!», pentru ca voi să nu spuneţi în Ziua Învierii: «Noi am fost fără grijă de aceasta.» Sau să nu spuneţi: «Părinţii noştri au fost politeişti mai înainte, iar noi suntem urmaşi după ei. Vrei Tu să ne pierzi pentru ceea ce au făcut cei mincinoşi?» Astfel facem Noi semnele limpezi; poate că ei se vor întoarce.” (Surat Al-‘A’raf: 172-174).

Aşa cum reiese din aceste versete, nu a avut loc un schimb obişnuit de vorbe. Aceasta este o imagine a drept-credincioşilor ce ilustrează cât de atenţi sunt ei faţă de Allah, că Îl recunosc şi acceptă Unitatea şi Puterea Sa, lepădându-se de toate tradiţiile şi vechile obiceiuri care îi îndepărtează pe oameni de la Domnul lor şi care Îi asociază pe alţii lui Allah. Acest stil de limbaj şi de scriere este obişnuit în limba arabă.

Prin respectarea acestui legământ drept-credincioşii vor avea parte de onoare şi respect în această lume şi vor fi învăluiţi de glorie şi succes în lumea ce va să vină.

Nu trebuie să ne temem şi să fim neliniştiţi că nenorocirile ne vor copleşi dacă ne împlinim legământul făcut cu Allah:

„... aduceţi-vă aminte de binele ce v-am făcut şi ţineţi-vă legământul făcut Mie şi-Mi voi ţine legământul făcut vouă şi de Mine temeţi-vă!” (Surat Al-Baqara: 40).

Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) dădea aceste sfaturi triburilor care-l căutau pe când împărtăşea mesajul Islamului. Însă nu-i obosea cu învăţături grele încă de la început, ci le atrăgea atenţia doar asupra câtorva aspecte, potrivit înţelepciunii şi puterii lor.

‘Auf bin Malik (Allah să fie mulţumit de el!) a spus că era în compania Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) când au venit la el opt-nouă persoane. El a întrebat: „Vreţi să faceţi legământ pe mâna Trimisului lui Allah?” Noi am întins mâinile şi am zis: „Facem legământ pe mâna ta, o, Trimis al lui Allah!” El a zis: „[Legământul vostru este:] Să vă rugaţi lui Allah. Să nu-I faceţi Lui asociaţi, să faceţi salat (rugăciunea) de cinci ori, să ascultaţi şi să vă supuneţi!” Apoi a adăugat cu voce scăzută: „Şi să nu cereţi nimic de la oameni.”

‘Auf bin Malik (Allah să fie mulţumit de el!) a spus: „Am văzut câteva dintre aceste persoane care au făcut legământ că, atunci când vânatul lor cădea la pământ, nu cereau nimănui să-l ridice şi să li-l aducă.” (Muslim).

Acest legământ nu a avut o semnificaţie specială. Fiecare grup era instruit potrivit firii şi mediului din care venea. Căpetenia era sfătuită să fie blândă şi iertătoare. Negustorul era instruit să nu se dedea la adulter şi înşelăciune şi lucrătorii erau mustraţi şi avertizaţi să nu primească recompense nelegitime.

Orice musulman trebuie să urmeze întreaga religie, toate dogmele şi principiile, iar în Ziua Judecăţii va fi întrebat din întreaga şariah. Oricum, în lumea islamică au apărut câteva secte care fac un jurământ special. Aceştia nu trebuie încurajaţi. Ei sunt asemenea vracilor care se dau drept doctori. Ei administrează medicamente contrafăcute şi complică boala, periclitând viaţa pacientului lor.

Învăţăturile islamice nu pot fi dirijate şi distribuite. Ele trebuie urmate în totalitate şi trebuie sublimate în orice loc şi în orice moment.

 

Jurământul ideal al „ajutoarelor” (ansar)

 

„Ajutoarele” au făcut un jurământ înaintea Trimisului lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!): vor sprijini acest mesaj cu vieţile şi cu avuţiile lor şi vor face tot ce depinde de ei să apere Profeţia, până când mesajul va fi predat atât arabilor, cât şi celor ce nu sunt arabi.

Legământul făcut de cei din neamul „ajutoarelor” (ansar) este considerat a fi cel mai glorios pact din analele credinţei. Nu există alt termen de comparaţie în ceea ce priveşte sinceritatea, credinţa altruistă şi deplina supunere faţă de adevăr.

Acest legământ a fost încheiat într-o noapte superbă din perioada pelerinajului (hajj). După aceea oamenii au plecat, fiecare pe drumul său, şi s-au ocupat de afacerile pe care le aveau. Dar cei care au făcut jurământul s-au preocupat să împlinească acest legământ istoric şi au acceptat de bunăvoie toate cerinţele şi provocările acestuia.

În bătălia de la Badr şi în alte bătălii pe care Islamul le-a condus împotriva idolatriei, sângele lor a curs în valuri. Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a avut mare încredere în acel legământ făcut pentru supremaţia religiei în vremuri de restrişte şi pentru înălţarea tărâmului lui Allah. În acest sens, când, după primul asalt în bătălia de la Hunain, musulmanii s-au retras, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) nu s-a uitat înspre rândurile de musulmani nou-veniţi, ci şi-a chemat vechii credincioşi care au făcut jurământ în acea vale, în noaptea din perioada de hajj, pentru ca să poată prelua controlul situaţiei.

Anas (Allah să fie mulţumit de el!) ne povesteşte că, pentru bătălia de la Hunain, triburile Hauazan şi Ghatfan au participat la luptă cu toată averea, cu echipamentul şi cu fiii lor. Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) avea o armată de zeci de mii de oameni, din care făceau parte şi cei ce-i erau îndatoraţi pentru victoria de la Mekka, însă toţi l-au părăsit şi a rămas singur.

Atunci a făcut a doua chemare. El s-a întors către dreapta sa şi a chemat: „O, neamul «ajutoarelor»!” Ei au zis: „Aici suntem, o, Trimis al lui Allah! Suntem cu tine, fii pe pace!” Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) călărea pe un catâr cenuşiu. A descălecat şi a zis: „Eu sunt supusul lui Allah şi Trimisul Său!”

Politeiştii au fost înfrânţi şi armata islamică a dobândit o pradă consistentă. Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a împărţit prada între noii veniţi, cei care au acceptat Islamul în ziua în care a fost cucerită Mekka, şi „emigranţi” (muhajerin). El nu a împărţit nimic „ajutoarelor”. Aceştia au fost puţin tulburaţi. Au început să vorbească între ei: „Când situaţia era disperată, noi am fost cei chemaţi, dar când prada a fost capturată, ea este împărţită altora.” Când Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a aflat acest lucru, i-a adunat şi i-a întrebat: „O, neam al ansar-ilor! Ce zvonuri am auzit despre partea voastră?” Ei au rămas tăcuţi. Atunci el a zis: „O, «ajutoarelor»! Nu vă convine ca alţii să aibă parte de bunurile pământeşti, iar voi să vă întoarceţi acasă cu Muhammed?” Ei au răspuns: „De ce nu, o, Trimis al lui Allah! Suntem mulţumiţi.” Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Dacă oamenii umblă pe o vale şi «ajutoarele» (ansar) pe altă vale, atunci eu voi umbla pe valea pe care umblă «ajutoarele».” (Bukhari).

Adevărul este că acest important mesaj avea nevoie de ascuţişul săbiilor „ajutoarelor”. Ei şi-au împlinit promisiunea, sacrificându-şi vieţile şi tot ce aveau. Nu aveau dinaintea ochilor profiturile efemere ale acestei lumi, nici vreo plăcere sau vreun avantaj trecător.

Politica pe care Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a adoptat-o la împărţirea prăzii de război s-a bazat pe sinceritatea şi credinţa lor. Beduinii care au devenit ulterior musulmani aveau nevoie de ajutor financiar ca să nu se descurajeze în faţa greutăţilor cu care aveau să se confrunte pe calea lor, ca o consecinţă a aderării lor la Islam. Din această pricină, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a vrut să-i reasigure şi să-i îmbărbăteze şi, fiindcă „ajutoarele” aveau o credinţă de nezdruncinat, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) i-a lăsat aşa cum erau.

În asemenea condiţii, profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Dau câteva lucruri unui om astfel ca (din cauza faptelor sale rele) Allah să nu-l arunce în iad, deşi există alte persoane care îmi sunt mai dragi.” (Bukhari).

 

Să uiţi trecutul este un fel de încălcare a promisiunii

 

De asemenea, împlinirea unei promisiuni implică ca omul să-şi amintească întotdeauna de trecutul său pentru a putea învăţa din el în folosul prezentului şi viitorului. Dacă a fost sărac şi Allah i-a dăruit bogăţie, dacă a fost bolnav şi Allah i-a dăruit sănătate, atunci nu este corect din partea lui să ridice un zid puternic între trecut şi prezent şi să nu-şi amintească de boala sau sărăcia sa. Nu trebuie să-şi construiască prezentul pe temelia acestui orgoliu. Un asemenea comportament înseamnă nerecunoştinţă vădită şi este imoral.

Aceasta este o încălcare a promisiunii ce îl conduce pe om spre distrugere. De multe ori un astfel de om se îndepărtează de binecuvântările lui Allah, după care nu mai simte călăuzirea şi dorinţa de a se pune la umbra acestei binecuvântări.

Se spune că un om din Medina, cunoscut sub numele de Sa'alba, a mers la o întâlnire a „ajutoarelor” şi, luându-i ca martori, a declarat că dacă Allah îl binecuvântează cu har, el va plăti datoriile tuturor celor îndreptăţiţi, va face milostenii şi va fi generos cu rudele sale. Din întâmplare, vărul său a murit şi el i-a moştenit întreaga avere. Însă nu şi-a împlinit promisiunea şi nici nu i-a mai păsat de ceea ce spusese. Atunci Allah a revelat următoarele versete:

„Şi [unii] dintre ei au făcut legământ cu Allah: «De ne va da nouă din harul Său, vom da noi milostenii şi vom fi noi dintre cei evlavioşi!» Dar când El le-a dat din harul Său, s-au dovedit zgârciţi cu El şi I-au întors spatele, lepădându-se. Şi a lăsat El să urmeze făţărnicie în inimile lor până în Ziua când se vor întâlni cu El, pentru că ei nu au ţinut ce I-au făgăduit lui Allah şi pentru că ei au minţit. Oare ei nu ştiu că Allah cunoaşte taina lor, ca şi discuţia lor
într-ascuns, şi că Allah este Bineştiutor al lucrurilor necunoscute?” (Surat At-Tauba: 75-78).

Cel mai urât exemplu de încălcare a promisiunii, de ingratitudine şi lipsă de loialitate este povestea neamului Israel pe care Abu Hurairah (Allah să fie mulţumit de el!) a citat-o din spusele Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!).

Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Erau trei oameni din neamul Israel: un lepros, un chel şi un orb. Allah a vrut să-i pună la încercare. A trimis la fiecare dintre ei un înger. Îngerul a mers la lepros şi l-a întrebat ce-şi dorea cel mai mult. El a răspuns: «Un ten deschis, o piele frumoasă şi un leac pentru boala din cauza căreia oamenii mă urăsc.» Îngerul i-a atins trupul cu mâna şi boala i-a dispărut, iar el a căpătat un ten deschis şi o piele minunată. Îngerul l-a întrebat iarăşi: «Ce lucru îţi place cel mai mult?» El a zis: «Cămila.» Îngerul i-a dăruit o cămilă ce sta să fete şi s-a rugat: «Fie ca Allah să înmulţească acest avut al tău!» Apoi a mers la orb şi l-a întrebat după ce tânjea mai mult. El a răspuns: «Fie ca Allah să-mi redea vederea!» Îngerul i-a atins ochii şi vederea i-a revenit. Atunci l-a întrebat a doua oară ce lucru îi plăcea cel mai mult. El a răspuns: «O capră.» Îngerul i-a dăruit o capră gata să fete. Apoi a mers la omul cel chel şi l-a întrebat ce şi-ar fi dorit cel mai mult. Chelul a răspuns: «Un păr frumos şi urâţenia mea să dispară, fiindcă oamenii fug de mine.» Îngerul l-a atins şi boala i s-a vindecat. După aceea l-a întrebat ce lucru îi plăcea cel mai mult. El a răspuns: «O vacă.» Îngerul i-a dăruit o vacă gata să fete şi s-a rugat ca Allah să-i dea prosperitate.

Toate animalele au fătat şi au continuat să se înmulţească. Unul avea o turmă de cămile, al doilea avea numeroase vaci şi al treilea a devenit stăpân a numeroase capre. Atunci îngerul s-a arătat dinaintea leprosului sub înfăţişarea unui om şi a zis: «Sunt un om sărac. Toate neamurile mele au fost despărţite de mine în călătorie şi acum singurul meu sprijin este Allah şi, prin El, tu. Te rog, în numele Celui care ţi-a dăruit un ten deschis şi o piele minunată, să-mi dai o cămilă! Vrei să mă ajuţi în această călătorie a mea?» El a răspuns că există numeroase drepturi. Îngerul a spus: «Te recunosc. Nu erai tu acela care sufereai de lepră şi oamenii te urau? Nu erai nevoiaş şi Allah ţi-a dăruit o mulţime de avuţii?»

El a răspuns: «Nu. Aceste avuţii le-am moştenit de la tatăl şi bunicul meu.» Îngerul a spus: «Dacă minţi, fie ca Allah să te facă aşa cum ai fost!»

A mers apoi şi la omul cel chel şi a vorbit cu el în acelaşi mod. Şi el a dat acelaşi răspuns ca şi primul. Îngerul atunci a blestemat şi a zis că, dacă era mincinos, Allah să-l întoarcă la starea lui iniţială.

Pe urmă a mers la orb şi i-a vorbit în acelaşi fel şi a implorat să-i fie dăruită o capră. Orbul a spus: «Chiar am fost orb, dar Allah mi-a redat vederea. Poţi să ceri orice îţi place şi să laşi orice vrei să laşi. Pe Allah, nu pot să mă cert cu tine pentru un lucru pe care l-am primit din dorinţa lui Allah!» Îngerul i-a spus să-şi păstreze lucrurile. Intenţia sa era doar de a-l încerca. Allah a fost mulţumit de el, dar cei doi tovarăşi ai lui au devenit victimele mâniei Sale.” (Bukhari).

În comerţ, afaceri şi în alte domenii financiare şi economice se poate crea un climat de încredere doar dacă respectarea promisiunii este considerată o datorie.

Este necesar ca toate clauzele scrise să se încadreze în limitele şariah-ei, altfel nu există nicio sfinţenie în ele şi un musulman nu va fi obligat să le onoreze.

Islamul a acordat o atenţie deosebită contractului de căsătorie. Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Dintre condiţiile cu care sunteţi reciproc de acord cel mai important lucru de respectat este contractul prin care faceţi părţile personale halal (permise) pentru voi.”

Din acest motiv nu este legal ca un soţ să folosească nici măcar un singur ban ce îi aparţine de drept soţiei sale sau să considere legătura care îl ţine legat lipsită de importanţă.

Într-un hadis ni se spune: „Dacă un bărbat s-a însurat cu o femeie pentru o zestre mică sau mare, dar în inima lui nutreşte intenţia de a nu plăti acea zestre, aceasta înseamnă că a înşelat-o. Dacă el moare şi nu i-a plătit ce i se cuvenea, atunci, în Ziua Judecăţii, el va apărea în faţa lui Allah ca un violator. Şi dacă un bărbat a împrumutat bani de la alt bărbat şi n-a avut intenţia să-şi plătească datoria, atunci l-a minţit şi, prin urmare, l-a înşelat. Dacă moare fără să-şi plătească datoria, atunci se va prezenta ca un hoţ dinaintea lui Allah.” (At-Tabarani).

Acesta nu este un lucru de mirare, fiindcă există un număr de versete în Coran care insistă pe respectarea promisiunilor şi atenţionează împotriva neloialităţii şi a încălcării promisiunilor:

„Şi ţineţi legământul, căci cu privire la legământ veţi fi întrebaţi!” (Surat Al-‘Isra’: 34);

„Ţineţi-vă legământul faţă de Allah, după ce l-aţi făcut şi nu călcaţi jurămintele după ce le-aţi întărit şi după ce L-aţi luat pe Allah drept chezaş pentru voi, căci Allah ştie ceea ce faceţi.”
(Surat An-Nahl: 91).

De multe ori omul încheie un contract pe care apoi îl încalcă din lăcomia de a obţine un profit mai mare în altă parte sau o naţiune încheie un acord cu altă naţiune, dar lăcomia pentru profituri mai mari sau alte considerente o obligă să încalce acordul. Religia consideră discutabil faptul că virtutea este încălcată în picioare de dragul unor avantaje vremelnice şi că în afacerile dintre oameni se strecoară minciuna şi înşelătoria. Islamul susţine că atât individul, cât şi grupul trebuie să manifeste cinste, decenţă şi sinceritate, astfel încât, indiferent de condiţii, fie că este vorba de sărăcie sau bunăstare, victorie sau înfrângere, legămintele să fie protejate.

Iată de ce, după ce porunceşte onorarea rugămintelor, Coranul ne spune:

„Şi nu luaţi jurămintele voastre drept mijloc pentru a vă înşela unii pe alţii, astfel încât să alunece piciorul [vostru], după ce a fost bine întărit şi să gustaţi voi răul, pentru că aţi împiedicat de la calea lui Allah, şi să aveti parte de osândă cumplită! Şi nu vindeţi legământul cu Allah pentru un preţ de nimic, căci numai la Allah se află ceea ce e mai bun pentru voi, dacă pricepeţi!” (Surat An-Nahl: 94-95).

 

Întreaga omenire trebuie onorată prin respectarea promisiunilor

 

Promisiunea trebuie respectată indiferent cui îi este făcută, chiar dacă celălalt partener este musulman sau necredincios, deoarece moralitatea, măreţia şi virtutea nu pot fi tăiate în bucăţele, astfel încât unii oameni să fie trataţi în mod meschin, iar ceilalţi cu decenţă.

Împlinirea promisiunii şi a legământului are la bază respectarea adevărului şi o relaţie cinstită. Atâta vreme cât se bazează pe virtute, promisiunea trebuie împlinită faţă de fiecare om, oricând.

Referitor la convenţiile încheiate cu cei ce nu sunt musulmani se relatează că profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus că, dacă pe vremea Islamului era invitat să încheie un asemenea contract, el accepta bucuros oferta.

A'mar bin Al-Hamaq a zis că l-a auzit pe Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) spunând: „Dacă un om i-a oferit altuia adăpost pe viaţă şi apoi l-a ucis, atunci nu am nimic de-a face cu ucigaşul, chiar dacă cel ucis este un necredincios.” (Ibn Habban).

Această declaraţie a Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) ne arată cum îi tratează Islamul chiar şi pe cei care nu au îmbrăţişat această religie. Pe de altă parte, este demn de luat în seamă comportamentul evreilor. Lor nu le place să-şi împlinească promisiunile faţă de alţii şi nu consideră un lucru bun să-i trateze pe ceilalţi cu dreptate şi decenţă. Poporul evreu se auto-consideră „fiul lui Allah şi alesul Său”. Credinţa lor este că Allah a păstrat binecuvântarea şi ocrotirea Sa doar pentru rasa iudaică. În opoziţie cu aceasta să analizăm succint învăţăturile islamice. Acestea se preocupă cu multă seriozitate de protejarea tuturor celor faţă de care şi-au asumat responsabilitatea şi cu care au încheiat un legământ. Coranul se adresează musulmanilor şi vorbeşte despre necredincioşi astfel:

„Vă sunt oprite mortăciunea, sângele [scurs], carnea de porc, animalele cele asupra cărora a fost pomenit numele altcuiva decât al lui Allah [la junghierea lor], ce a pierit înăbuşit, lovit, în urma căderii sau împuns cu coarnele [de altă vită], ce a fost sfâşiat de fiare – doar dacă aţi junghiat [aceste vietăţi înainte de a muri] – ca şi vitele junghiate pe pietrele înălţate [ale idolilor] şi cele pe care le împărţiţi prin tragere la sorţi cu săgeţi. Acestea sunt pentru voi păcat. Aceia care nu cred sunt astăzi deznădăjduiţi [că ar mai putea] să vă îndepărteze de la religia voastră. Deci nu vă mai temeţi de ei, ci temeţi-vă de Mine! În ziua aceasta am desăvârşit religia voastră şi am împlinit harul meu asupra voastră şi am încuviinţat Islamul ca religie pentru voi! Şi dacă cineva este silit de foame [să mănânce din cele oprite], fără pornire spre păcat, [să ştie că] Allah este Iertător, Îndurător.” (Surat Al-Ma’ida: 3).

Este remarcabil cât de minunat au fost exprimate credinţele şi punctul de vedere al celor ce nu sunt credincioşi. Deşi sunt idolatri, au fost totuşi menţionaţi ca cei care caută binecuvântările şi plăcerea lui Allah şi musulmanii, oricât de puternici ar fi, au fost rugaţi să coopereze unul cu altul în faptele virtuoase şi cucernice şi să nu se susţină unul pe altul în păcat şi ranchiună.

Într-un alt loc am făcut o trecere în revistă a convenţiilor dintre musulmani şi cei ce nu sunt musulmani şi, legat de acestea, a învăţăturilor relevate de Allah (referire la o carte scrisă de autor, în limba arabă).

 

Plata datoriilor este necesară

 

Unul dintre lucrurile asupra căruia Islamul a insistat foarte mult şi pe care l-a considerat foarte important este înapoierea împrumutului. Pentru Allah, comportamentul corect în acest sens este mai important decât respectarea altor drepturi.

Islamul a ajuns la concluzia că datornicul este victima tuturor neliniştilor, zgârceniei şi lăcomiei, sub influenţa cărora încearcă să găsească scuze ca să evite plata datoriilor sau, în final, să nu plătească deloc.

În acest sens, Islamul a îndemnat ca împrumutul să fie luat doar în ultimă instanţă. Să încerci să împrumuţi bani pentru o problemă care poate fi rezolvată şi altfel este un lucru foarte periculos, care trebuie evitat. Într-o relatare se menţionează că este unul dintre acele păcate pentru care pedeapsa este necesară: „Când moare un datornic, el va fi supus pedepsei în Ziua Judecăţii. Totuşi există trei cazuri care fac excepţie: când un om îşi pierde forţa luptând pentru cauza lui Allah şi împrumută pentru a se pregăti de lupta împotriva duşmanilor lui şi ai lui Allah; al doilea, când este vorba de cineva în vecinătatea căruia a murit un musulman şi el împrumută pentru a plăti cheltuielile de înmormântare şi al treilea, când un om care se teme că va rămâne neînsurat, pentru a-şi proteja religia, împrumută pentru a susţine cheltuielile de căsătorie. Pe aceştia, Allah îi va ierta în Ziua Judecăţii.” (Ibn Maageh).

Într-o altă variantă se afirmă că Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „În Ziua Judecăţii, Allah îl va chema pe datornic şi acesta va fi obligat să stea dinaintea Lui. Atunci va fi întrebat: «O, fiu al lui Adam! În ce scop ai luat împrumutul? Şi de ce ai risipit drepturile altora?» El va răspunde: «O, Stăpâne al nostru! Tu ştii că m-am împrumutat, dar n-am mâncat banii, nici nu i-am băut, nici nu i-am risipit, dar uneori a luat foc ceva, ori s-au furat, ori s-au pierdut, sau am suferit vreo pagubă.» Allah va spune: «O, supus al Meu! Ai spus adevărul. Eu sunt mai îndreptăţit să plătesc.» Allah va lua nişte fapte bune şi le va pune în balanţă şi acestea vor atârna mai greu decât păcatele lui şi el va intra în Paradis, din mila Domnului său.” (Ahmed).

Aceasta ne arată că Allah va primi scuzele celor care au fost obligaţi să se împrumute, fiind forţaţi de împrejurări, dar n-au fost capabili să-şi plătească datoria, împiedicaţi de numeroase greutăţi reale.

Există însă oameni care sunt sclavii poftelor şi plăcerilor lor carnale şi a căror avere nu este suficientă pentru a şi le satisface. Aceştia se grăbesc să se împrumute, indiferent de consecinţe. Potrivit unei relatări, un asemenea om este un hoţ neruşinat.

Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Celui care ia banul altuia (sub formă de împrumut), cu intenţia de a da înapoi (şi pe urmă nu mai este în stare să plătească), Allah îi plăteşte datoria făcută. Dar pe cel care face un împrumut cu intenţia de a nu mai plăti, Allah îl va distruge şi ruina.” (Bukhari).

Islamul doreşte ca împrumuturile să implice diferite tipuri de garanţii astfel încât acestea să poată fi considerate bunuri active, înapoierea lor să fie stabilită cu exactitate şi nimeni să nu scape fără să-şi plătească datoria, cu obligaţii în scris, deşi prin realizarea altor fapte de credinţă se dobândeşte o mai mare răsplată.

Abu Qatawa ne spune că cineva a întrebat: „O, Trimis al lui Allah! Dacă sunt ucis pentru cauza lui Allah, vor fi iertate toate păcatele mele?” El a răspuns: „Da, dacă eşti ucis şi dacă eşti răbdător, recunoscător, cauţi plăcerea lui Allah, rămâi în primele rânduri, ataci duşmanul şi nu te retragi.” Apoi Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) l-a întrebat ce a spus. Persoana a repetat întrebarea şi profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a răspuns: „Păcatele tale vor fi iertate, dar împrumutul tău nu va fi iertat. Chiar acum m-a informat Gavriil despre acest lucru.” (Muslim).

Înţelepţii ştiau că datoria are efectul unui fulger asupra onoarei unui musulman şi asupra câştigurilor lui în Viaţa de Apoi; de aceea îi povăţuiau pe oameni să-şi plătească toate datoriile înainte de a-şi pune viaţa în pericol.

Abu Darda (Allah să fie mulţumit de el!) ne povesteşte că, în vreme ce mărşăluia împreună cu companionii în războiul sfânt (jihad), profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) se oprea la câte o răscruce de drumuri şi le striga soldaţilor: „O, oameni! Dacă vreunul dintre voi are de plătit o datorie şi simte că va muri în luptă şi datoria nu va fi plătită, atunci să se întoarcă. Nu trebuie să vină cu mine, fiindcă acest lucru nu va fi de ajuns să-l scape de iad.” (Razin).

Astăzi musulmanii au făcut o glumă din a da şi a lua cu împrumut. Pentru a-şi potoli foamea şi dorinţele sexuale, ei s-au împrumutat şi se complac în a plăti dobândă evreilor şi creştinilor, lucru pe care Allah l-a interzis pe deplin, fiind haram. În consecinţă, ei au devenit străini în propria lor ţară şi au fost deposedaţi de bunurile lor şi rătăcesc neajutoraţi.

Înapoierea împrumutului este foarte dificilă. Câte drepturi ar fi fost călcate în picioare, dacă nu era frica de constrângerea legii?

Allah îi iubeşte pe aceia dintre supuşii Săi care-şi respectă legămintele; după ce a distrus un număr de comunităţi, El a afirmat:

„Noi nu i-am găsit pe cei mai mulţi dintre ei ţinând un legământ, ci pe cei mai mulţi dintre ei i-am aflat abătuţi din drum.” (Surat Al-‛A’raf: 102).