CALIGRAFIA ISLAMICĂ

Coranul este exprimat în limba arabă și, în mod tradițional, musulmanii consideră limba arabă coranică ca fiind perfectă ca și Coranul însuși. De aceea ei susțin că este imposibil de tradus într-o așa manieră încât să i se redea sensul exact. Până de curând, unele școli de gândire islamică considerau că nu ar trebui să fie tradus deloc. Totuși, însuși profetul Muhammed a îndemnat la traducerea Coranului pentru răspândirea învățăturilor sale la popoarele vorbitoare de alte limbi.În acest sens, însoțitorul său persan Selman Al-Farisi a tradus Surat Al-Fatiha ("Deschizătoarea", prima sură din Coran) în limba persană (A. Fawzi, Hayat Muhammed "Viața lui Muhammed", Bagdad, 1983: 65)

Deși limba arabă este în general asociată cu islamul (fiind limba de cult), trebuie subliniat că ea este vorbită, de asemenea, de către arabii creștini, evreii mizrahi, și de către comunități religioase mai mici cum ar fi ceea a mandeenilor irakieni.

Majoritatea musulmanilor din lume nu vorbesc araba, dar cunosc o serie de expresii fixe, cum ar fi cele folosite în rugăciunea islamică, fără să le înțeleagă neapărat sensul. Totuși, învățarea arabei reprezintă o parte importantă din aria curriculară a oricărei persoane care dorește să se specializeze în științele religioase islamice.

Scrierea în alfabetul arab se face de la dreapta la stânga, așadar, invers față de direcția scrierii în alfabetul latin. Invers, dar nu și anormal, căci, dacă veți încerca să faceți orice activitate cu mâna, mișcarea naturală, instinctivă, va fi, de regulă, de la dreapta la stânga. Așadar, am putea spune că direcția scrierii arabe ține de firesc.

Alfabetul arab are douăzeci și nouă de litere (inclusiv semnul suplimentar hamza) care notează consoanele și vocalele lungi. Comparativ cu alfabetul latin, alfabetul arab nu cunoaște litere mari (majuscule) sau mici (minuscule). De asemenea, nu există litere specific de tipar ori specific de mână, ci doar stiluri de scriere diferite așa cum am arătat mai sus. În schimb, deoarece literele se leagă între ele, în cea mai mare parte a situațiilor, au forme diferite în funcție de relația lor cu celelalte litere din cuvânt.

Pentru vocalele scurte se folosesc semne puse deasupra sau dedesubtul consoanelor (numai în cărțile destinate învățării limbii arabe, precum și în cărțile sfinte, Coran și Biblie, pentru a evita erorile de citire); în textele obișnuite, vocalele scurte nu apar decât pentru a evita confuzii între cuvinte care au același schelet consonantic, dar se diferențiază prin vocale.

Alfabetul arab, cu unele adaptări, se folosește, fie în exclusivitate, fie în paralel cu alte alfabete, și pentru notarea altor limbi din Asia, precum persana (farsi), kurda, pashto, urdu, malaeza, și a unor limbi din Africa, precum swahili, hausa, berbera etc. Printre alte limbi care au folosit alfabetul arab, amintim aici turca-osmană, până în 1928, azera, până în 1924 ș.a.


Caligrafia islamică

Caligrafia islamica, cunoscută în limbajul colocvial caligrafie arabă, este practica artistică a scrisului de mână, sau caligrafie, şi prin extensie a creării de cărţi, în zonele care au în comun moştenirea culturală islamică. Aceasta formă de artă se bazează pe scrierea arabă, care a fost folosită multa vreme de musulmani în limbile lor. Foloseau această formă pentru a-L reprezenta pe Dumnezeu, pentru că ei refuză să-L reprezinte pe Dumnezeu în imagini. Caligrafia este extrem de apreciată între artele islamice, fiind principala metoă de prezervare a Coranului. Convingerea că arta figurativă duce la idolatrie a făcut ca arta caligrafiei şi reprezentările abstracte să devină forma principală de expresie artistică în culturile islamice, în special în context religios. Operele caligrafilor au fost colecţionate şi apreciate.

Caligrafia arabă, persană şi otomană se asociază cu motive abstracte pe peretii şi plafonul moscheilor , dar şi pe hârtie. Artiştii caligrafi contemporani din lumea islamică se inspiră din moştenirea caligrafiei şi folosesc forme abstracte ale caligrafiei în operele lor.

Caligrafia arabă nu s-a demodat așa cum s-a întâmplat cu caligrafia în Europa, ci este încă socotită de către arabi ca fiind o formă majoră de artă; caligrafii fiind foarte respectați în societăţile musulmane. Fiind cursivă, spre deosebire de scrierea latină, scrierea arabă este folosită pentru a transcrie versete din Coran, hadis-uri (relatări profetice), sau pur și simplu proverbe într-o formă artistică. Compoziția este de multe ori abstractă, dar câteodată scrisului i se dă o formă concretă, cum ar fi cea a unei plante, a unui animal, a unei corăbii.

Rolul caligrafiei în cultura islamică

Caligrafia a devenit cea mai apreciată formă de artă islamică pentru ca scrierea arabă a fost mijlocul de transmitre a Coranului. Cartea sfântă a Islamului, Coranul, a jucat un rol important în dezvoltarea şi evoluţia limbii arabe, şi prin extensie caligrafia în alfabetul arab. Versete şi pasaje întregi din Coran sunt încă surse active pentru caligrafia islamică.

Scriptul geometric (principalele stiluri Kufi)

Kufi este stilul mai curat, mai geometric, cu un ritm vizibil şi accentuat pe liniile orizontale. Vocalele sunt uneori marcate prin puncte roşii; consoanele sunt evidenţiate prin linii scurte pentru a face textul mai usor de citit. Câteva exemplare ale Coranului scrise în acest stil au fost găsite în Moscheile Kairouan din Tunisia. Scrierea Kufi mai apare de asemenea şi pe monezile vechi.

Scrierea Maghribi şi varianta sa Andalusi sunt variante mai puţin rigide ale stilului Kufi, cu mai multe linii curbe.

Pentru scrierea Coranului şi a altor documente, stilul Kufi a fost înlocuit cu scrieri cursive. El a rămas în folosire numai pentru scopuri decorative:

• In stilul “Kufi înflorat”, literele geometrice sunt asociate cu elemente stilistice vegetale
• In stilul “Kufi Geometric”, literele sunt asezate in forme geometrice complexe, bi-dimensionale, de exemplu umplând un patrat. Scopul în acest caz este decoraţiunea, şi nu neapărat citirea.


Stilurile cursive de scriere caligrafică Naskh


Surat Al-Fatiha scrisă în stilul Naskh într-un exemplar al Coranului scris de egipteni în secolele XIV-XV.


Stilurile cursive de caligrafie au apărut de-a lungul secolului al X-lea. Erau mai ușor de scris și de citit și în curând au înlocuit stilul geometric anterior, cu excepția cazurilor în care acesta din urmă era utilizat în scopuri decorative.

Cele „șase scrieri cursive” (al-aqlam as-sitteh) au fost introduse de Ibn Muqla (d. 939), iar ulterior rafinate de către succesorii săi: Ibn al-Bawwab (d. 1022) și Yaqut al-Mustacsimi (d. 1298). Scrierea Naskh a fost cea mai răspândită, fiind folosită în Coran, în decretele oficiale și în corespondența personală. De obicei, textele vechi care cataloghează aceste șase stiluri nu oferă exemple. De aceea este dificil să distingem aceste stiluri.

1. Nasḫ sau naskhi este o scriere cursivă simplă ce a fost folosită în corespondență înainte de a începe să fie utilizată de către caligrafi pentru scrierea Coranului. Este o scriere fină și suplă, lipsită de accente particulare și foarte ușor de citit. Rămâne unul dintre cele mai răspândite stiluri. Cel mai faimos caligraf al acestui gen a fost Hafiz Osman, un caligraf otoman care a trăit în secolul al XVII-lea. Constituie fundamentul tiparului arab modern.

2. Ṯuluṯ reprezintă un stil de scris mai monumental și energic, cu verticale prelungite. A fost folosit de către mameluci de-a lungul secolelor XIV-XV. Totuși acest stil a fost transformat și rafinat de către caligrafii otomani. Astăzi, maeștrii acestui stil încă trăiesc în Turcia, dintre ei amintindu-i pe Hüseyin Kutlu și Fuat Başar.

3. Tawqīʿ a apărut în timpul califatului abbasid când era folosit pentru a semna actele oficiale. Prezentând verticale prelungite și curbe largi ce depășesc linia de scris, rămâne o scriere rar folosită.

4. Riqāʿ era o versiune în miniatură a lui tawqi'. Otomanii scriau astfel de mână; este o scriere folosită des și în ziua de azi.

5. Muḥaqqaq este o scriere amplă, alertă. Terminațiile literelor sunt prelungite, iar curbele subliniază textul.

6. Rīḥānī sau rayḥānī este o versiune în miniatură a stilului muḥaqqaq.

Începând cu secolul al XIV-lea au început să fie folosite şi alte stiluri cursive pe teritoriile otomane şi persane: Nasta'liq, Shikasteh, Diwani, Diwani Al Jali, Bihari, Ruq'ah.

În China s-a dezvoltat un stil caligrafic numit Sini. Acest stil are influențe clare din caligrafia chinezească, folosindu-se o pensulă din păr de cal în loc de condeiul de trestie. Un caligraf celebru modern al acestei tradiții este Hajji Nuru-d Din Mi Guangjiang.

Instrumente şi suporturi grafice

Instrumentul tradiţional folosit în caligrafia islamică este qalemul, un intrument făcut din bambus sau trestie uscată; cerneala este adeseori colorată şi aleasă astfel încât intensitatea sa poate varia diferit, astfel încât liniile compoziţiei caligrafice pot avea un efect foarte dinamic.

Suportul grafic pe care era realizată caligrafia a fost divers. Înainte de apariţia hârtiei, papirusul şi pergamentul erau utilizate pentru scris. Aparaţia hârtiei a revoluţionat caligrafia. În timp ce mânăstirile din Europa adăposteau câteva duzine de cărţi, bibliotecile din lumea islamică conţineau sute sau chiar mii de volume de carţi.

Monedele au fost un alt suport grafic pentru caligrafie. Începând cu 692, Califatul Islamic a reformat monedele din Orientul Apropiat, înlocuind reprezentările vizuale cu cuvinte. Acest lucru a fost valabil în special pentru dinari sau monedele de aur de mare valoare. În general, pe monede erau inscripţionate versete din Coran. Până în secolul al X-lea perşii care se convertiseră la Islam, au început să ţeasă inscripţii pe mătăsuri cu un model elaborat.

Inscripţii caligrafice valoroase pe textile au fost aduse de cruciaţi în Europa ca pradă de război. Un exemplu notabil este Giulgiul din Sf. Josse aflat în abaţia St. Josse-sur-Mer de lângă Caen în nord- vestul Franţei.
Caligrafia islamică specifică moscheilor


Qutb Minar, India, construită în 1192 d. Ch.

Caligrafia islamică specifică moscheii poate fi întâlnită atât în interiorul, cât şi la exteriorul moscheilor, de obicei în combinaţie cu arabescuri. Arabescul este o formă de artă islamică, cunoscut prin formele sale geometrice repetitive, care crează frumoase decoraţiuni. Aceste forme geometrice incluse în caligrafia arabă sunt scrise pe pereţii şi plafoanele din interiorul şi din exteriorul moscheilor.

Tema acestor scrieri poate proveni din diverse surse islamice. Acestea pot proveni din cuvintele scrise în Coran sau din relatările Profetului Muhammed .

Există o fascinantă armonie între înscripţii şi rolul fiecărei părţi din moschee. Anumite capitole din Coran sau versete sunt scrise în conformitate cu funcţiile diverselor elemente arhitecturale. De exemplu, pe cupole putem întâlni versete cu privire la Lumina divină, deasupra intrării principale putem întâlni versete despre intrarea în Paradis, deasupra (pe) ferestrelor sunt scrise numele lui Allah astfel încât reflectarea razelor soarelui să le reamintească credincioşilor că Allah se manifestă El însuşi deasupra Universului cu toate înaltele Sale calităţi.


Moscheea Suleymaniye – Istanbul


Referitor la scrierea arabă, Bukhardt scria:

"Bogăţia scriiturii arabe constă din faptul că ea şi-a dezvoltat din plin cele două dimensiuni: una verticală, care conferă literelor demnitatea lor hieratica, şi cea orizontală, care le uneşte într-un flux continuu. Ca într-un simbolism al ţesutului, liniile verticale, analoge urzelii, corespund esenţelor parfumate ale fiinţelor, verticala afirmand caracterul inalterabil al fiecărei litere, în timp ce orizontala exprimă devenirea, materia care leagă lucrurile între ele. Aceste semnificaţii sunt deosebit de evidente în caligrafia arabă, ale cărei verticale transcend şi măsoară undele şerpuitoare ale ligaturilor."

Anul acesta a fost lansat albumul de caligrafie islamică de către Centrul Cultural Islamic Islamul Azi. Pentru doritori, el poate fi comandat pe mail.